Decât să tot scriu pe twitter reply-uri şi sentimente ce-mi trec prin suflet, mai bine mă pun să scriu un post. De tristeţe, de durere, de abandonare, de trădare, de nesimţire, de însingurare, de dorinţă de a pleca şi lăsa în urmă Timişoara mea iubită.

Am spus de sute de ori că oraş ca Timişoara nu-i niciunde în lumea asta. Când vine vorba de patriotism, aici, în nucleul ăsta se concentrează toată iubirea mea. Aşa cum plâng când aud imnul, aşa plâng şi acum că amintirea morţilor din decembrie 1989 e călcată în picioare.

Am avut şase ani, dar îmi aduc aminte perfect frica şi exaltarea oamenilor care urlau în stradă, a părinţilor mei când le străluceau ochii la perspectiva înlăturării comunismului, la ideea libertăţii, la ideea unui viitor mai bun. Trăim în viitor şi Timişoara, după 20 de ani, scandează DIN NOU „Jos comunismul”. Spunea Petre pe twitter: „Timişoara nu e şi n-a fost proBăsescu, dar întotdeauna a fost şi va fi antiroşu. Aşa zicea şi cineva pe Antena 3: „poate să vină oricine, dacă face parte din PSD, Timişoara îi va întoarce spatele”.

Ei, se pare că Timişoara e supusă lui Ciuhandu şi el dispune de ea cum îi pică bine. Ce contează ca timişorenii nu l-au votat pe Geoană, ce contează că noi, locuitorii, noi care suntem adevărata Timişoara, nu îl vrem şi nu îl vom accepta niciodată ca preşedinte? Ce contează că am avut încredere în primarul nostru, mult invidiat? Ce contează că ne place să ne numim „primul oraş liber” când primarului nostru i se rupe de noi?